Despre convingerile absurde privitoare la „jumatatea perfecta”

 

Traim cu convingeri puternice. Acestea sunt la fel de rigide ca si oasele care ne compun coloana vertebrala.

De exemplu, suntem absolut convinsi ca meritam mostenirea primita de la parinti si ca ni se cuvine. Tot ce primim de-a gata, luam de bun. Uitam intotdeauna ca mostenirile inseamna munca altora si ca e doar o chestiune de sansa ca le primim. E o chestiune de context favorabil, un lucru pentru care noi n-am facut mare branza. Totul se reduce la faptul ca suntem baiatul sau fata lui tata sau al/a mamei, si in functie de asta, primim sau nu ceva. ATAT!

De fapt, toate aceste convingeri sunt iluzii puternice. Iar cele mai absurde (= irationale) convingeri sunt cele legate de existenta „jumatatii perfecte”. Suntem convinsi ca vom intalni persoana perfecta, potrivirea perfecta sau relatia perfecta.

Toata treaba asta incepe din copilarie, perioada in care avem mult mai multa minte si ne dam seama ca putine lucruri depind in totalitate de noi. Pentru multe generatii totul a inceput cu basmele cu Fat Frumos si fata imparatului. Acolo lucrurile sunt clare!

Mesajul pentru baietei este: „cu siguranta iti vei gasi jumatatea, dar trebuie sa treci prin diferite incercari si sa depui eforturi”. Asta nu e o idee deloc rea de transmis unui viitor barbat.

Mesajul pentru fetite este: „jumatatea ta, calare pe un cal alb si fluturand prin aer un palos stralucitor, va aparea, dar va trebui sa astepti, sa fii receptiva si sa stii sa alegi la momentul potrivit”.  Nici asta nu mi se pare o idee rea.

Din ce am observat, fara sa am pretentia ca am dreptate, femeile sunt cele asupra carora acest mit actioneaza mult mai puternic ulterior. Pe masura ce trece vremea, femeile sunt din ce in ce mai convinse de ideea ca Fat-Frumos (sau Zmeul in unele cazuri) va veni, ca trebuie sa apara din moment in moment.

Barbatii, fostii baietei, uita mult mai repede measajul primit in copilarie, incepand cu aparitia primelor simptome sexuale. Ca barbati, indiferenti cat de simpli sau complecsi am fi, suntem guvernati de nevoi foarte simple. Unica diferenta este cat de simplu sau complex raspundem acestor nevoi. Unii scriu o carte despre o relatie care i-a marcat, altii fac sex in stanga si in drepta, altii se resemneaza in relatii care nu-i reprezinta. Si unii rezolva problema printr-o casatorie fericita (sau nu neaparat).

Aveam acum cativa ani o discutie cu una dintre prietenele mele, amandoi fiind frustrati  de diferentele foarte mari dintre noi (legate de interese, preocupari, abordare) si de asteptarile pe care le aveam unul de la celalalt.

Ea m-a intrebat: „Unde crezi tu ca o sa gasesti o femeie de care sa te indragostesti, cu care sa ai pasiuni comune, prieteni comuni, care sa locuiasca in acelasi oras (eventual continent) cu tine, sa va placa sa acultati aceeasi muzica, sa faceti sex cosmic, sa fie frumoasa si desteapta (optional), sa aiba sanii mari (optional), sa nimeriti in acelasi loc public intr-o seara in care amandoi sa va simtiti dezinhibati, sa nu fiti cuplati sau cel putin partenerul sa nu fie de fata, sa ii stii numarul de telefon etc etc …”  N-am avut ce sa-i raspund, pe buna dreptate.

Insa, pe masura ce trece vremea, incepe sa se contureze un raspuns: „Asa e, este foarte improbabil sa ti se intample asa ceva. Cu toate acestea, ironia sortii face sa gasesti uneori pe cineva foarte aproape de ceea ce inseamna pentru tine „jumatatea perfecta” Dar nu asta este cel mai relevant! Cel mai relevant este sa admitem ca e necesar (realist si productiv) sa renuntam la o parte din bagajul acesta de asteptari, si sa prioritizam asteptarile fundamentale pe care le avem de la celalalt.”

Va reamintesc ca nu este posibil sa avem o sotie frumoasa si desteapta, dar care sa fie tacuta si pasiva doar atunci cand avem noi chef, eventual in intervalul 19.30 -  20.30, cand ne uitam la acelasi grupaj de stiri din sport pe 3 canale TV consecutiv.

Politica, ,,care este” la noi

Vad niste imagini cu stimabilul Vanghelie, care, aflat la a doua sau a treia lansare a candidaturii stimabilului Geoana, incearca timp de 20-30 de secunde fara succes sa pronunte corect cuvintele “doamnei Pivniceru, reprezentantei magistratilor”, referindu-se la amenintarile stimabilului Basescu la adresa acesteia.

Transcrierea fragmentului de discurs este urmatoarea ,, … reprezentantei din … , doamnei Pivniceru, reprezentanta ăăă … îîî …, magistrati, reprezentantei magi …, reprezentantei magi …, reprezentantei ăăă … îîî …“

Dupa care Vanghelie, pe de-o parte descumpanit de lupta cu rigorile limbii romane, dar si ambitionat in acelasi timp de existenta acestora, spune cu candoare: “Ma scuzati sunt atat de emotionat!” si zambeste suav, la fel ca Monalisa.

In tot acest timp stimabilii Geoana si Nastase se uita unul la celalalt, asteptand cu incordare finalul acestei inclestari pe viata si pe moarte intre OM si LIMBA SA, materna, in cazul de fata.

Stimabilul Vanghelie trage aer in piept, ca intr-o lupta cu dragonul Gramaticii si rosteste raspicat si triumfal bucatica de propozitie corect:  “doamna Pivniceru, reprezentanta magistratilor.”, uitandu-se izbavit catre sala cu mii de sustinatori.

Multimea extatica explodeaza instant intr-un cor de scandari prin care sa-si arate atasamentul decerebrat fata de proprii lideri, in lupta lor permanenta cu limba romana, legile gramaticii, legile din codul penal samd.

Cortina cade!

Cortina se ridica.

Vad niste imagini cu stimabilul Boc care citeste din nou un text pe care pare sa-l fi scris cu putina vreme in urma dupa dictare. Dumnealui explica fluent, repezit, fara poticneli sau ezitari cum a dinamitat guvernul Romaniei tocmai pentru binele tarisoarei noastre.

Boc e decis sa para convins de ceea ce spune, in schimb e doar guraliv si are naturaletea unui robot telefonic care te anunta ca persoana cautata nu (mai) este acasa.

Cortina cade!

Cortina se ridica.

Pe toate canalele sunt imagini cu Jupanul Basescu prins in hora cu folcloristele din nu stiu care judet, zambind chiomb si multumit, in vreme ce la Bucuresti reprezentantii PSD anunta ca se retrag din guvern. Ma gandesc ca Romania ramane cu jumatate de guvern tocmai acum in plina criza …

Simt cum toata aceasta imagine cu iubitul presedinte dansand in hora se coloreaza in rosu, galben si albastru, urmand ca in centrul ecranului de televizor sa reapara stema Republicii Socialiste Romania.

Cortina cade. Final.

Cand iti regasesti familia …

 

Aveam 25 de ani.

Migrasem cu serviciul in urma cu 2 ani intr-o localitate aflata la 500 de km de orasul unde crescusem si in care locuiau parintii mei. Expresia corecta este: ma aflam la celalalt capat al tarii. Eu eram in partea de nord-vest iar ei in partea de sud-est. Inainte, petrecusem perioada facultatii, adica 3 ani, intr-un areo 400 km distanta de ai mei.

Cu alte cuvinte, ne vedeam rar si vorbeam putin.

Nu mai stiau mare lucru despre mine, despre ce-mi doresc, ce-mi place, ce nu-mi place, etc. Iar mie nu prea mai imi venea sa le spun mare lucru, simteam ca nu ar intelege oricum.

Asa ca aveam niste conversatii in care mama imi spunea sa ma imbrac bine, daca era iarna, tata imi spunea sa port o sapca pe cap ca bate soarele, daca era vara, in timp ce eu ma gandeam ce dumnezeului caut eu acolo si cat sunt de nemultumit.

Stiu ca ar fi vrut sa-mi vorbeasca despre altceva, si stiu ca si eu as fi vrut sa le vorbesc despre ce ma preocupa cu adevarat. Dar de fiecare data cand vorbeam cu ei, pur si simplu cuvintele nu ieseau, nu se legau, desi simteam exact ce as fi vrut sa le spun.

Iar mama simtea tonul vocii, si se straduia sa discute cu mine orice nimic, doar sa nu ma supere.

Cand inchideam telefonul, imi venea in minte tot ceea ce as fi vrut sa le zic. In linii mari mesajul era unul singur: “Stiu ca mi-ati vrut tot timpul binele. Lucrurile nu au iesit asa cum v-ati inchipuit voi sau eu insumi. Poate au iesit chiar prost, foarte prost. Ce e important este ca suntem o familie, atat.“

Si zilele treceau.

Iar intr-o seara cand faceam un dus, am incepu sa ma gandesc: „Traim o singura data, nu de doua ori. Sunt parintii mei, este familia mea. Oamenii astia nu mai stiu nimic despre mine, iar eu nici macar nu mai apuc sa ma vad cu ei. Ce dumnezeului mai astept? Trebuie sa fac ceva, ACUM. Ce fac eu aici, la sute de kilometri, cand am atatea de rezolvat cu mine si cu ei? Ok, intr-adevar incerc, sa-mi fac o cariera … sa fiu pe cont propriu. Dar, atunci de ce sunt asa de nemultumit? …” Dupa care m-am sters cu prosopul pe fata.

Prosopul era de la mama, ca sa vezi. Niciodata nu mi-a placut sa cumpar prosoape si lenjerie de pat. Mi s-a parut plictisitor.

In cateva zile i-am prezentat sefului meu demisia, si nu a stiut ce sa-mi mai zica cand i-am spus ca nu e vorba de salariu.

Plecam innapoi catre casa, urmand sa lucrez in capitala tarii, care se afla la doar 60 de km de casa alor mei.

I-am sunat pe ai mei si le-am zis: “Alo? Vedeti ca mi-am dat demisia. In 2 saptamani trebuie sa mut toate lucrurile de aici. As vrea sa aduc mare parte din lucruri acasa. Spune-i te rog lui tata ca am nevoie sa vina cu masina. … Bine, am inteles, … o sa ma imbrac bine. Dar nu cred ca o sa ploua azi, colegii aia de la INMH a lui Romica Jurca se inseala destul de des …Glumeam! … Bine. … Ne auzim mai incolo …”

“Campania electorala la romani” sau “Vin ai nostri, pleaca ai nostri, noi ramanem tot ca prostii”

M-am tot gandit cum s-o spun dar cred ca nu exista alta cale.

Am fost un dobitoc!

Ma refer la faptul ca am mers sa votez la ultimele alegeri parlamentare si la cele europralamentare.

La cele parlamentare plecasem hotarat sa imi anulez votul stampiland mai multe rubrici, macar pentru a nu fi folosit in alt fel … de altii.
Pana am ajuns acolo am decis sa imi dau votul unuia dintre partidele cu sanse, si care, cel putin teoretic, reprezenta doctrina aproximativ de centru dreapta (daca putem spune ca exista doctrine in Romania).

De ce nu mi-am anulat votul nici acum nu inteleg foarte clar!
Pentru ca noul guvern rezultat isi da cu stanga-n dreapta, iar doctrinele de orice fel par sa fi fost abolite in spatiul din interiorul granitelor Romaniei.

Dar asta nu e asa mare lucru pana la urma, pentru cei care chipurile fac democratie reprezentativa in numele nostru.

Iar acum urmeaza alegerile parlamentare! FATALITATE! Au nevoie iar de popor, ca sa poata sa obtina functiile de la Bruxelles si sa-si vada de interesele personale, familiale, ale rudelor, dar din salariile si diurnele platite din bani publici.

Si atunci probabil ca s-au sfortat si au contractat niste firme de marketing da succes ca sa le faca niste sloganuri pentru bobor, doar-doar or veni 30-33 % de nedumeriti la vot.

Ce e mai amuzant e ca tot ce au putut sa scoata sunt urmatoarele 2 sloganuri, unul mai artificial si mai nefundamentat logic ca celalalt : « Impreuna la bine si la rau » si « Tu esti cel mai important ».

Desigur, amandoua sunt niste glume electorale, care ar fi mult mai potrivite pentru reclame la bere sau la vodca. Sa fim realisti, unul dintre putinii camarazi la bine si la greu al romanului, pentru care acesta este cel mai important si care nu l-a parasit niciodata este alcoolul. Si familia. Punct.

As vrea sa-mi amintesc vreun moment in care reprezentantii conducerii noastre politice au fost alaturi de noi la greu sau la rau. Pur si simplu, fac un exercitiu de memorie sa vad cand le-a fost si lor rau odata cu noi, sincronizat. Cand ?
Pai nu le-a prea fost. Ba dimpotriva, le-a fost chiar bine. Si se pare ca nici nu prea se imbolnavesc. Si traiesc mult. Nasol !

Revin, cand am avut noi sentimentul ca suntem cei mai importanti pentru parvenitii electorali. Cand le dau pensionarilor faina, zahar si ulei in campanie ? Cand dau tuica si mici prin parc si pe la sate? Cand ne trimit la sapte ghisee ca sa ne lipeasca un timbru si sa puna o stampila ? Sau cand voteaza legi in stare de somn si maresc salarii cu 50%, dupa care spun ca a fost o eroare. O eroare, s-a gresit! Curata eroare !
Eroare ca i-am votat ! IAR?!

Dar inca nu am ajuns la partea suprarealista a alegerilor romanesti, in care realul se imbina cu ocultul. Exista o candidata – EBA, care are in Bucuresti tot atatea afise cat PSD-ul si PD-L-ul la un loc. Ca sa va lamuresc, EBA nu e un nume propriu, e un numar de la masina! Bine macar ca a ales combinatia de litere si nu ne propune sa votam un numar de inmatriculare, de ex : B-27-EBA.
Desi cred ca am putea vota pana la urma si un numar de inmatriculare, doar am votat atatea prostii: un buchet de trandafiri, o cheie, o harta, un ochi.

Singura iluzie pe care trebuie sa ne-o pastreze astia de prin politica e ca interesele lor sunt opuse si ca sunt ireconciliabile. Atat, ca sa mergem la vot.

De fapt, interesele lor sunt DE PARTID, COMUNE si NEGOCIABILE.
Adica, functioneaza dupa urmatoarele principii doctrinare si care tin da morala politica romana postdecembrista:
1. Acum e randul meu, dupa aia e randul tau.
2. Eu iau asta, tu iei aia.
3. Las’ ca ne intelegem noi …
4. Trebuie sa fim votati la alegeri, macar de vreo 30 la suta.
5. Ce am zis la alegeri, nu are legatura cu realitatea sau cu ce facem dupa alegeri.
6. Dupa alegeri, vedem noi. Ne descurcam cumva.
7. Daca gresim grav, nu ne dam demisia (principiu fundamental).

Iluzia existentei taberelor opuse e vitala, fiind singurul lucru real din politica romaneasca, daca pot sa spun asa.

Ati prostit poporul cu televizorul! Ep. 2 – Moartea, bucuria viilor

Dragi cititori de bloguri, M-AM INSELAT!

Prostia nu e cea mai vanduta marfa la TV !

Nu stiu cum am putut fi atat de orb, desi aveam toate informatiile necesare si inca de atata timp.

MOARTEA e cea mai mare bucurie a viilor! Cel putin in Romania. Programele de stiri si cele de divertisment (foarte greu de deosebit, de altfel) imi dau dreptate.

Programele TV contin cel putin 5 categorii de moarte la care marele public adora sa se uite :

1. Moartea accidentala – de la caramida care iti pica in cap de pe o cladire veche, pana la cele mai sangeroase accidente de masina. Satisfactia cea mai mare par sa o aiba telespectatorii cand afla ca a murit cineva sanatos sau tanar: „Aaaa, saracu! … Saracii parinti! Asa tanar! Ai vazut praf s-a facut ! Nici nu l-au putut scoate din masina !”Sa stiti ca nu am zis satisfactie intamplator, spectatorul are gandul reconfortant ca el continua sa traiasca, in timp ce altcineva a murit.

2. Moartea cauzata de boli – in care bacteria ucigasa sau virusul criminal ucid in stanga si in dreapta si ameninta viata familiilor noastre.

Uneori ni se prezinta si solutii: „Beti iaurt!” „Dati cu spirt!” „Consumati ceapa!”

3. Moartea domestica, de tipul: „Cei doi pareau sa nu se mai inteleaga pentru ca sotul a luat un topor si si-a omorat sotia cu sange rece.” Da, reporterul a intuit corect : probabil ca existau unele diferente de caracter !

Sa ne amintim ca in Romania categoria principala a crimelor e reprezentata de crimele domestice. Adica tatal il omoara pe fiu, sotia pe sot, fiul pe mama, fratele pe fratele mai mic … Mai degraba dam in cap cuiva cu care traim de zeci de ani decat unui strain.

Ciudat, dar incep sa cred ca cei trei ciobani din Miorita erau de fapt rude, poate de-aici si resemnarea ciobanasului. Pana la urma, unde sa te mai duci daca vor sa te omoare tocmai cei din neamul tau !

4. Moartea celebritatilor : E cea mai la moda! Cand moare o celebritate, marele public vrea detalii. Picanterii. Amanunte.

Trebuie negresit sa se afle de ce a murit, de ce boala suferea. Cui ii ramane averea si cat de bogat era pana la urma ?

Si daca exista vreun scandal in familia mortului, atunci deja publicul e in extaz.

E rost de balci !!! Cateva saptamani la rand vor veni tot felul de rude ale mortului la televizor sa desarte „in direct si senzational” tot soiul de mizerii despre acesta.

Si mai e ceva ! Inmormantarea. Lumea vine sa vada mortu. Nu e vorba de a-si aduce omagiile. Vorbim de inghesuiala, impinsaturi, bocete, vaicareli, istericale.

De ce ar fi diferita atmosfera de la o inmormantare de atmosfera din tramvaiul 41 ?

Va asigur, intrebarea e pur retorica !

Oamenii se uita unul la altul si zic : Da, si a murit si Ilarion si Stefan Iordache. Incep sa numere si trag linie : „Da, au murit multi in ultima vreme !”

Iar asta ii linisteste ?!?

5. Moartea in urma unui cataclism, preferabil cutremur.

Este produsul super-premium al acestui comert TV. Avantajul imbatabil e ca mor multi, nu unu-doi si ca ne anunta cate un profesor geolog ca e foarte posibil sa murim si noi, astia, care tocmai ne uitam la emisiune.

“Eeeee ? V-am captat atentia ?”

Dupa care, incep sa toarne tot felul de informatii despre ce orase vor fi afectate, cati morti se estimeaza, cate grade o sa aiba cutremurul …

Marele public e ochi si urechi. Nici nu mai vrea sa schimbe postul, ce rost mai au documentarele, stirile, chiar si cele sportive – daca urmeaza sa crapam. TOTI, sau macar MULTI.

M-am tot gandit la apetenta publicului pentru catastrofe, implicit moarte colectiva deoarece mi se pare ca avem de-a face cu o eroare de logica :

Ce diferenta face daca murim unul, doi, 90 sau 100.000 odata ?

Moartea e o experienta individuala, nu iei pe nimeni altcineva cu tine. Deci, n-are a face daca mori singur sau cu alte mii de oameni sincron!

Problema reala este nu cu cati mori o data, ci cat ai inteles si ce ai facut in viata asta pana in acel moment !

Bietii prezentatori de la televiziuni nici nu mai poti sa foloseasca expresia atat de utilizata „Va dorim vizionare placuta !!!” Cine-si mai doreste asa ceva ? 

Ati prostit poporul cu televizorul! Ep. 1

L-am auzit recent pe Stelian Tanase vorbind despre ce fel de subiecte trateaza posturile tv. Spunea ca ne-am ieftinit in ceea priveste gusturile, preocuparile.
Mie mi se pare ca nu este doar atat, mi se pare ca ne si prostim, incet-incet.

Ma uit la televizor si remarc recurent ca stupiditatea se vinde foarte bine.
Stupiditatea e o marfa irezistibila : e ieftina, amuza sau il odihneste pe privitor si se gaseste cu usurinta.

Astfel ca putem vedea dansatoare la bara, vedete porno, fete de cartier, iubite de bogatasi, iubite de batausi, pitipoance, strambe etc cum isi spun ZILNIC povestea la tv.

Sa nu ma intelegeti gresit, in egala masura vedem cocalari, baietasi, bodyguarzi, sportivi talambi, oameni de afaceri ?!, mafioti … Adica vreau sa spun ca nu fac discriminare de gen …

Totusi, in ultima vreme prinde foarte bine la publicul telespectator stupiditatea feminina, ceea ce mai degraba ar trebui sa ne puna pe ganduri : De ce noi, atat femei cat si barbati, ne dorim sa vedem doar aceste ipostaze ale feminitatii ?

Totul a inceput cu o femeie al carei singur merit era ca disparuse, sau ca murise ?!?
Elodia … femeia care nu a spus niciodata ceva, despre care marele public nu a stiut nimic cat a fost in viata … a devenit celebra pentru ca a murit.
Credeam ca moartea ii consacra doar pe scriitori sau pe martirii crestini. Ma rog, traim intr-un secol din ce in ce mai bizar …

Au urmat mii de ore de tv si de randuri scrise in ziare despre ea. Cred ca notorietatea ei a egalat-o pe cea a Loredanei Groza. Pana la urma, subiectul s-a cam epuizat.
In orice caz, nu as fi crezut ca publicul roman este chiar atat de preocupat de cei morti, desi o predilectie avem, nu uitati de stirile de la ora 5 sau 7 seara sau 7 dimineata.

Ajungem in vara lui 2008.
Toata vara, o fata din popor a venit zi de zi pe acelasi canal si a povestit cum familia ei se duce naibii din cauza lu barbati-su, care e un nenorocit, un criminal, un dobitoc. Problema e ca are un copil cu dobitocul.
Si de aici tot balciul care tine de luni de zile si care, incredibil !!!, are telespectatori. Ea nu prea stie sa vorbeasca, totusi lumea asculta hipnotizata.
De fata, in fiecare seara, apar si niste nene alaturi de ea, cica invitati-permanenti.
Unii se cearta cu ea, altii o sustin, altii o ameninta.
Interminabilul moderator, cunoscut ca “Daneee ” (dupa cum il apeleaza un alt invitat de-al sau), participa impartial de fiecare data si mediaza discutia despre nimic : cate rosii erau in sacosa cand sotul a amenintat-o, de ce a intrat sotul prin spatele sau prin fata blocului ultima oara cand s-au certat, de partea cui e tatal fetei in acest scandal.

Adica, despre ce vorbim pana la urma ???

Acestor nene jurnalisti le-a mai venit o idee : Ce-ar fi daca sotul ei ar fi de fapt ucigasul Elodiei despre care mai facusera 2000 de emisiuni !?
Si asa ca femeia asta – Magda, a sporovait pe acelasi ton fonf despre cum barbati-su ar fi fost implicat direct in uciderea Elodiei.

Sa va zic alta. O fata tanara, frumoasa si atat. Da, se poate face o emisiune despre viata ei, despre ce crede ea, despre familia ei, daca e casatorita cu un nene care a fost tanar in anii 80′ si care e milionar.
Si lumea se uita. Audientele sunt uriase.
Intreb si eu o prietena : ” Tu chiar te uiti la asta ? “
Zice : ” Da “
Zic: ” Pai nu vezi ca nu se intampla nimic. Nici nu prea se aude ce spun. Iar daca se aude, e cam tot aia ! “
Zice : ” Ma uit si eu sa vad ce prostii mai spune. Daca ai sti ce poate sa scoata ! “

Si are dreptate. Suntem intr-o mare cautare. Vrem sa auzim prostii, tampenii, stupiditati, nimicuri, cretinatati …
Nu prea este motivant sa mai asculti pe cineva mai destept sau mai cult decat tine. Macar de-ar fi frustrant, dar eu cred ca marele public vede acest lucru chiar ca pe o experienta teribil de plictisitoare.

Stupiditatea de la tv, cea mai facila dintre toate ne aduce intr-o zona de confort deplin. Si ce e mai de pret decat confortul in ziua de azi ?

Ingredientul magic si obsesia umanitatii este confortul. Oricine si toata lumea isi doreste sa aiba un televizor cu ecran mai lat, mai plat, un apartament cu aer conditionat, un calculator mai performant, o masina de spalat cu cat mai multe functionalitati, relatii cat mai facile si mai … confortabile.

Devin extrem de importante locurile in care mergem cu partenera sa mancam, calitatea vinului baut, capacitatea de a discuta nimicuri si de a avea dialoguri facile si vesele.

In schimb, devine angoasant si indezirabil sa discuti despre lucrurile relevante din viata asta, sa iti faci cunoscute frustrarile sau sa ai opinii clare si cu oarece substrat. Odata exprimate aceste pareri, creezi anxietati si dis-COMFORT psihic celorlalti.

E destul de simplu, tot ceea ce zace nespus, reprimat si evitat – iese la suprafata.
Odata ce se intampla asta, confortul se duce naibii … si pentru multi nu mai ramane mare lucru.

Ei vor pamant, eu vreau cu totul altceva …

Pentru ca oricine altcineva sa-mi poata intelege familia, trebuie mai intai sa cunoasca istoria bunicului meu din partea tatalui.

Bunicul s-a nascut in Basarabia. In 1940 a fugit impreuna cu familia lui din Basarabia pentru ca tovarasii rusi vroiau pamant, pamantul altor popoare.
Asa ca bunicul s-a vazut nevoit sa lase in urma foarte mult pamant, pamant care apartinea familiei lui.

Probabil ca incepand de atunci bunicul a trait permanent nostalgia pamantului pierdut. S-a refugiat in Romania si si-a dorit sa aiba pamant sau, cel putin, sa cultive pamant.
Din acest motiv, istoria familiei noastre a fost invariabil legata de pamant.

Petea, caci asa il cheama pe bunicul, a urmat studiile facultatii de pomicultura si a devenit pomicultor, deci cultivator cu diploma al suprafetelor intinse de pamant cu pomi infipti in ele.

In anii urmatori, sirul evenimentelor a avut o desfasurare de o coerenta aritmetica, sotia bunicului a nascut trei baieti foarte interesati de cultivarea rationala si stiintifica a pamantului, la fel ca si regimul aflat la putere pe atunci.
Primul nascut, Mircea, a devenit viticultor, adica a dobandit in urma studiilor universitare o diploma ce ii garanta ca el stie sa cultive pamantul cu vita de vie infipta in el.
Al doilea, Radu, nascut la distanta de 7 ani, a urmat cursurile facultatii de horticultura si a devenit cultivator cu diploma al pamantului cu buruieni, legume si flori crescute sau infipte in el, adica horticultor. El e tatal meu.
Al treilea baiat, Basarab, nascut dupa alti noua ani, a devenit silvicultor. adica a dobandit la finalizarea studiilor o diploma ce dovedea ca el detine expertiza in cultivarea pamantului acoperit cu paduri.

Dar sa revenim la bunicul.
Fiind un om complet dedicat muncii pamantului, a devenit in scurt timp sef de ferma si a castigat binisor din aceasta meserie.
Si-a construit o casa pe pamant intr-o perioada, in care toata lumea era obligata de catre statul atotputernic sa se mute la bloc.

In afara de aceasta, regimul din acele vremuri era ghidat de convingeri mai altruiste, si anume ca pamantul nu trebuie sa apartina unei persoane anume, ci tuturor cetatenilor, adica statului. Asa ca totul era al statului, deci al nimanui anume, si asta parea sa multumeasca pe toata lumea.

Totusi, bunicul a muncit pamantul statului cu acelasi devotament cu care si-ar fi muncit si propriul pamant …

Intre timp anii au trecut si au aparut si nepotii printre care si eu, iar eu nu am dat niciun semn ca as vrea sa-mi leg destinul de pamant.
Ba din contra …
M-am nascut alergic la polen (cand spun asta, ma refer la intreg spectrul de specii care polenizeaza din martie pana la finalul lui august).
Nici nu puteam sta in preajma plantelor, ca incepeam sa stranut de zeci de ori, sa smiorcai si sa ma inrosesc. Ca sa nu mai zic ca in momentul in care ma atingeau iarba sau brusturii, imi apareau bube rosii pe corp
…

Ceausescu, Romania, Comunismul

Pentru Christian, ca sa nu uitam ce s-a intamplat de fapt.

Probabil transformarea Ploiestului intr-unul din multele municipii ale erei comuniste, a fost una dintre deciziile lui Groza sau Ceausescu, dupa ce a rezultat cred ca mai degraba a lui Ceausescu…

In orice caz, reteta urbanizarii prin inginerie sociala a fost aceeasi, zeci de mii de persoane din mediul rural au fost „deportate” la oras pentru a lucra la una dintre fabricile ce apartin statului. O data cu aceasta migrare, au fost aduse si obiceiurile rurale – muzica populara, cresterea animalelor – ma refer la porci si gaini, nu la caini si pisici, ,,cumetria” excesiva – comunitatea umplandu-se de fini si nasi, lipsa anumitor comportamente ce tin de igiena personala si oarecare apucaturi mai grosolane.

La plecare in schimb, regimul i-a fortat pe oameni sa renunte la unele dintre bunuri – mobile sau imobile: credinta in Dumnezeu, proprietatea privata, libertatea de a gandi si vorbi si … dreptul de a alege. Asa ca au luat cu ei ce-au putut, …

Rezultatul: un hibrid social – noul cetatean roman, adevaratul Om nou – nu cel proclamat si proslavit de comunisti.
Vorbim despre cineva care traieste la bloc, lucreaza intr-o fabrica, creste pe balcon macar 2-3 gaini sau cativa iepuri, bea vin sau tuica trimise de rudele sale ramase la tara, asculta muzica populara la radio cat poate de tare si vrea ca nevasta lui sa puna muraturi toamna si sa faca gem, si sa calce si sa spele, si sa aiba grija de copii si sa fie vesela (si tacuta?!? ) …
Iar el sa munceasca in fabrica, sa care si sa ridice, sa transpire si sa vocifereze, uneori cand se poate sa ia o pauza sau mai multe, sa bea ceva tare cu baietii la final de schimb si, cand se intoarce acasa, sa gaseasca o mancare calda pe masa si o sotie zambitoare – ca in reclamele imbecilizante care ne-au invadat acum in capitalism.

Ca sa fiu mai sintetic – avem de-a face cu taranul roman care a fost deportat intr-o localiate cu mule blocuri de patru sau zece etaje – acceptiunea comunista despre un mediu urban, si acum este lasat sa se descurce, iar el se adapteaza din mers si devine ,,taranul de oras” sau ,,Omul nou”.

Evolutia aceasta cu siguranta a fost marcata de malformatii morale; rudele si radacinile persoanei au ramas undeva la tara, bunurile au ramas ale statului iar valorile si principiile au fost nationalizate odata cu ele, devenind negociabile politic si manevrabile propagandistic.

Bineinteles dupa ce a luat atatea, statul comunist trebuia sa ofere ceva in schimb pentru a deveni legitim cumva.

Aici a intervenit marea pacaleala a statului comunist, le-a facut pomana romanilor: apartamente, masini, locuri de munca , redistribuindu-le tot ceea ce le furase.

In schimb vroia sa le ia libertatea si luciditatea, adica mintile …

Familia mea este serviciul ?

Foarte multe dintre joburile in ziua de azi joaca un rol similar unei familii pentru tine ca angajat, ba chiar concureaza adevarata ta familie.
Iti ocupa intreg timpul, te atasezi de ele si, de la un moment dat, nu te mai poti imagina ,,traind in afara lor”.
Nu le demonizez, le descriu.

Asa cum fata de familie exista un sentiment de atasament foarte puternic, locurile de munca dau dependenta.
Pentru ca iti doresti sa te implici, pentru ca simti ca e momentul sa dai tot ce ai mai bun, pentru ca vrei sa-ti faci o cariera si sa castigi bani. Pe langa acestea, iti dau sentimentul ca apartii, ca esti parte a unui sistem si ca ai un rol (se poate citi rost).

Pe de alta parte, iti iau 10-14 ore din programul tau zilnic, iar cand iesi de la serviciu continui sa te gandesti la aceleasi probleme din timpul programului, desi tot ce-ti doresti este sa ajungi acasa.

Mai devreme sau mai tarziu, exista un moment din care incepi sa intri intr-un fel de culoar al unui labirint. Te trezesti, te imbraci, te gandesti sa nu intarzii, te urci in metrou sau autobuz (folosesti acelasi traseu intotdeauna), te inghesui, iti faci loc cumva, cobori, ajungi la serviciu, bei o cafea, lucrezi, poate mananci un sandwich pe fuga, lucrezi iar si iar bei o cafea, iti dai seama ca azi va fi nevoie sa lucrezi ceva mai mult.
Lucrezi pana termini sau pana sentimentul de vina ca n-ai dus lucrurile la bun sfarsit se mai estompeaza. E sapte, sau opt sau noua seara. Te simti obosit si ti-e deja foarte foame.

Te grabesti innapoi acasa. Drumul de intoarcere e intotdeauna mai lung, parca toata lumea vrea sa ajunga acasa la exact aceeasi ora. Nu-ti doresti nimic mai mult decat sa ajungi o data acasa, dar autobuzul sta pe loc, printre alte sute de masini blocate in trafic. Intr-un final cobori la statia ta. N-ai chef de nimic. Iti amintesti ca nu mai ai paine sau apa sau fructe. Cumperi ceva repede.

Intri pe usa apartamentului.
O data ajuns, ai trei optiuni: sa mananci ceva, sa faci un dus sau sa te asezi ca o leguma in pat sau in fotoliu si sa te uiti la televizor pana adormi. De multe ori optezi pentru maxim doua dintre acestea, pentru ca esti prea obosit sa le poti face pe toate. Optiunea constanta o reprezinta adormitul, celelalte pot fi amanate pana in dimineata zilei urmatoare, cand o iei de la capat.
Trec zile, saptamani, luni, pe care cu greu poti sa le deosebesti. Si pana la urma ce difera in ziua de azi intre o zi de marti si una de joi, in afara de denumire ?!?

Am crezut intr-o perioada ca locurile de munca (prin reprezentantii lor: sefii directi, sefii sefilor, CFO-ii, CEO-ii, HR-oii) sunt de vina, mai degraba responsabile pentru aceasta stare in care poti ajunge. Gresit! Nimic mai gresit!
Asemenea familiei, companiile pun o presiune mare asupra ta tocmai in momentele hotaratoare. Te atentioneaza sa respecti termenele pentru nu stiu care sarcina, te anunta ca au aparut noi probleme, te suna, iti dau email, te convoaca la sedinte, te suna din nou.
Si e normal, pentru ca ei nu sunt platiti sa se preocupe sau sa banuiasca ca tu mai ai o agenda de ganduri personala. Nu au timp, si nu e problema lor, au ei altele. Dar e problema ta!
De aceea, e esential sa nu te lasi luat pe sus de valmasagul acesta si sa nu ignori semnalele (de alarma) pe care ti le da propria minte prin sentimentul ca nu mai faci fata, ca nu mai suporti, ca vrei altceva, ca vrei sa ai o viata personala (gramatical, expresia viata personala pare redundanta, dar raportata la echilibrul munca-viata din multe dintre companiile romanesti nu este deloc), ca trebuie sa iei o decizie.

Astfel de episoade de luciditate acuta, cand incepi sa simti ca ceea ce te-nconjoara nu te defineste, ca ,,filmul in care joci”, rolul pe care-l joci nu te reprezinta sau ca tu nu mai esti persoana care ai fost odata, apar in momentele relevante din propria viata.
E bine sa stai un minut si sa reflectezi. Si e esential sa iei o decizie.