10.00 PM
Ne aflam inca la birou. Ar mai fi cate ceva de rezolvat, dar ne pregatim sa strangem si sa plecam. Colac peste pupaza, trebuie sa mergem la hotel sa ne luam bagajele lasate la receptie si sa ne mutam in alt hotel, deoarece in seara aceasta nu mai au camere libere. Suntem chiauni de oboseala dar ne este si foarte foame.
Ne urcam in masina si plecam spre hotel. Tipul de la receptie ne spune cu amabilitate ca putem sa luam bagajele din camaruta de langa receptie. Cuprinsi de entuziasm, dar mai ales de dorinta de-a ajunge mai repede la celalalt hotel, caram bagajele in graba spre masina. Cum echipa noastra are 3 colege, eu si colegul meu dam buzna sa le ajutam si luam cate 2-3 bagaje fiecare.
Gata! Suntem toti in masina, bucurosi ca ne-am miscat repede. Din cand in cand ne spunem unu altuia, asemenea bolnavilor cu febra mare care delireaza mereu aceeasi propozitie: „Mi-este o foame. De abia astept sa mananc ceva …”
Ajungem la celalalt hotel, unde ne intampina un domn in varsta, foarte amabil dar cam slab de minte si rapid in miscari ca un melc pensionat:
- Ce faceti, draga? Bine ati venit! Completati-mi si mie astea va rog … si ne ofera rand pe rand fisele de cazare. Asa-asa, dragilor … Scrie, draga …
Cum noi suntem la capatul puterilor, nu putem decat sa ne amuzam de lentoarea cu care domnul ne ofera fisele si cheile la camera.
Avem toti cheile, asa ca ne punem de acord ca in 10 minute sa fim innapoi jos pentru a merge sa mancam ceva in Piata Mare. Pornim cu valizele pe scari catre etajul unu al vilei, fiecare cautandu-si camera. Ma uit jos, catre receptie si vad ca domnul receptioner-melc imi tot arata ceva:
- Valiza, draga! Cineva si-a uitat valiza asta albastra! Sa vina sa si-o ia, dragule!
- O sa vorbesc cu colegele, spun eu. Si ma gandesc ca e valiza Danutei, una dintre colege.
Intru in camera, ma schimb de hainele de serviciu si plec impreuna cu colegii sa mancam.
08.00 AM
N-am apucat sa ne odihnim nici pe departe cat am vrea. Aparem, unul cate unul din camera de hotel asemenea zombiilor din Thriller-ul lui Michael Jackson. Ne ducem disciplinati catre recepetie sa predam cheile, pentru ca dupa-amiaza ne intoarcem la Bucuresti. Receptionerul ne primeste pe acelasi ton prietenos:
- Ce faceti, darga? V-ati trezit, draga? V-ati odihnit! Ati uitat aseara valiza asta aici!
Ne uitam unul la altul, nedumeriti, iar eu o intreb pe una dintre colege:
- Danuta, asta nu e valiza ta?
- Nu, imi raspunde ea rapid, asta e valiza mea! Si arata catre valiza neagra pe care o are langa ea.
- Pai si atunci a cui e valiza asta, intreaba Alexandra?
Andreea si Vlad dau din cap si zic:
- A mea nu este!
- Inseamna ca am luat valiza altcuiva de la hotel! Zic eu. I-am luat-o pur si simplu pentru ca era pusa langa ale noastre.
- Si daca o fi trebuit sa plece intre timp si a avut nevoie de ea? I-am furat bagajul omului zice Alexandra.
Izbucnim toti in ras si concluzionam:
- Trebuie s-o ducem la hotel sa i-o lasam. I-am luat-o, am dus-o la alt hotel peste noapte, e vremea sa i-o ducem innapoi!
08.15 AM
Suntem in masina. Ne bantuie un oarecare sentiment de vina.
- Probabil ca i-am luat-o cand m-am grabit sa va ajut cu bagajele, zic eu.
- Sa vezi ce scandal o sa ne faca omul. Daca n-a mai plecat din cauza bagajului? zice Alexandra. Eu nu merg la receptie cu bagajul. Raman in masina. Sa se duca baietii!
- Da, sa se duca baietii. Sigur! Zic eu. Daca tot au mers baietii de-a lungul istoriei sa descopere noi continente, sa lupte in cruciade, de ce nu ar merge tot ei sa duca bagajele furate la receptie?
- E vina aluia de la receptie! Zice Vlad. Trebuia sa vina sa ne dea el bagajele. El trebuie sa se asigure ca fiecare isi ia bagajul lui!
- Sigur, zic eu. Sa se asigure ca niste consultanti din Bucuresti, infometati si obositi nu fura bagaje dintr-un hotel doar pentru a le duce la un alt hotel si a le lasa acolo! Ar trebui sa fie un responsabil in fiecare hotel care sa gestioneze clientii care nu sunt capabili sa-si recunoasca propriile bagaje si le sutesc pe ale altora!
- Am sa merg eu la receptie, zice Alexandra!
- Ok. Voi veni cu tine, spun eu. Oricum, am impresia ca eu am subtilizat bagajul. Vroiam doar s-o ajut pe Danuta.
08.35 AM
Descarc bagajul din masina si ma indrept cu Alexandra spre receptie. Ezitam amandoi.
Ca un adevarat gentleman o lasa pa ea prima.
- Buna ziua spune timid Alexandra.
- Buna dimneata, raspunde forte amabil receptionera.
- Stiti, continua Alexandra, noi am luat aseara bagajul acesta si …
- Da, si e ceva in neregula cu bagajul? Va lipseste ceva? spune cu ingrijorare simpatica receptionera.
- Problema e ca eram foarte grabiti, ma introduc eu. Si, … de fapt, problema e ca … nu e bagajul nostru … Dar ne pare rau …
Ma uit catre receptionera, cautand sa vad cat de puternica e reactia ei la uzul celor spuse. Imi imaginez ca va apasa ca in filme butonul rosu de alarma de sub tejghea si in 10 secunde vor aparea trupele speciale urland: „Indepartati-va usor de bagaj! Mainile la ceafa!
In acest timp Alexandra recita:
- Da. Ne pare foarte rau. A fost o greseala. Doar ca eram foarte grabiti si obositi. Nu am vrut sa creem probleme nimanui … Si acum suntem grabiti …
Receptionera se uita cu atentie la bagaj si contrar asteptarilor noastre, spune platonic:
- Bagajul acesta este de 3 luni lasat la noi. E un domn din Germania care vine periodic si il lasa la receptie!
